BILINGUAL VERSIONS: POEMS BY MIHAI CANTUNIARI

GENTLE CARESSES

Nautiluses, marine vegetation
club together
forming a wreath
in your thick dark hair.
It’s as though I’m gently caressing
at light’s witching hour
a fragile Camares style Minoic pot.

I’ve rounded off a captive arm
on the shoulder’s warm and matted
brilliance
I can make out a primitive
sinful sign
but with each passing moment,
I carefully measure
only the glowing fire
of the eternal present.


THEIR UNIQUE WAY

Poets
have their unique way
of solving an unanswerable
equation.
They feel duty bound,
to star-stud the earth,
and that is enough!
Never again will they be able
to give more than they already have:
their entire being.
So do not cast your suspicious eyes on them,
stop saying their existence on this earth
is barren.
They’re neither ugly, nor beautiful,
they just are.


SHOULD

Any poem should be a deadly leap
over absences. Our Age
(mine and yours) should begin for each of us
along with the flight of the irredeemable gesture;
we should limit ourselves to two or three vital
objects and two or three vital books
the others should be sold to junkmen, as a luxury
we can’t afford anymore. We should
make a shrine for the humble and wretched 1
which cannot become 2 other than by
scissiparity. We should...

I utter ‘should’ and feel the cold envelopping me .


BLOOD-DIPPED POEM

Today I might tattoo a poem right on the
inflamed skin, the skin that makes rain sizzle.
But I run away
from the drumming words of rain - though
it makes the body ooze out, the mind waver
in the heavenly obscure charm.
And yet
December comes once again to mind
the hardly dried sleek skin:
in the sweet and lofty pyrography,
how my lips would tattoo a poem

- I feel the poem’s nerves, its rope-like muscles,
its fleeting nature in my fist,
I touch it with great care, lest, pressing it too hard,
a bloodstream should gush out!


EVE’S GESTURE

I offer
only to better possess,
as the purpose is unknown
even to me

In my stretched out hand
the thousand crossroads are throbbing
just as many ruthless whips
turning you, my beloved, into history.

A man – what a wonderful theorem - ,
you would have remained, hadn’t it been for my gesture
the same sublime sleeper who unconsciously aspired at cosmic indifference.

There’s no saving you. I will not spare you,
my denial. Just look how
future venoms
trickle on the roundness of an apple.














CRITICAL RECEPTION

“Mihai Cantuniari’s poetry does not carry any documentary value. The poet did not let the lifestyle of the age permeate his writing. (...)
Some of his best poetry seems to have been written anytime, anywhere; however, not by anyone, but by a studious, solitary and isolated man. The reverie infused in his books is not “blinded”, as Elias Canetti’s character. On the contrary, he’s so sensitive to everything happening in this world that it makes him vulnerable. “

Alex Ştefănescu, History of Romanian contemporary literature p. 891.


BIBLIOGRAPHY

I. Poetry

“Poezii” (‘Poems’), Bucharest, Cartea Românească Publishing House, 1977; “Ultramar”, Bucharest, Eminescu Publishing House, 1978; “Plante carnivore”(‘Carnivorous Plants’), Bucharest, Cartea Românească Publishing House, 1980; “Nova”, Bucharest, Eminescu Publishing House, 1980; “Cavalerul cu mâna pe piept” (‘The Knight with the hand on his chest’) , Bucharest, Cartea Românească Publishing House, 1984

II. Prose

“Bărbatul cu cele trei morţi ale sale” (vol. I din ciclul “Omul ca iarba”) (‘The Man with his Three Deaths, I vol. from the cycle ‘Man like the grass’), Bucharest, Humanitas Publishing House, 2007

Translations from : Mario Varga Llosa, “Războiul sfârşitului lumii” (‘The War of the End of the World) (1986), “Conversaţie la Catedrala” (‘Conversation in the Cathedral’) (1988), “Scrisori către un tânăr romancier”
(‘Letters to a young novelist’) (2003) etc.; Cesar Vallejo, “Heralzii negri” (‘The Black Heralds’) (1979); Christos Yannaras, “Libertatea moralei” (‘The Freedom of Morality’) (2002) etc.


Translated by Alina-Olimpia MIRON



PARCĂ MÂNGÂI UŞOR

Scoici nautili, vegetaţie marină
se adună
cunună
în părul tău negru şi des.
Parcă mângâi uşor
în miez de lumină
un fragil vas minoic de stil Camares.

Am rotunjit un braţ captiv
pe umerii cu luciu cald
şi mat
să desluşesc un primitiv
semn de păcat
dar clipă după clipă,
atent,
dogoarea numai o măsor
eternului prezent.


UN FEL DE-A FI NUMAI AL LOR

Poeţii
au un fel numai al lor
de a dezlega o ecuaţie
fără răspuns.
Să consteleze pământul,
fiecare se simte dator,
şi asta e de ajuns!
Mai mult decât au dat
nici că vor putea da vreodată:
simţirea toată.
Deci, nu-i priviţi suspicioşi,
nu le mai spuneţi că fac umbră degeaba
pe pământ.
Ei nu sunt urâţi, nu-s frumoşi,
ei sunt.


AR TREBUI

Ar trebui ca orice poezie să fie un salt mortal
peste absenţe. Ar trebui ca Era noastră
(a ta şi a mea) să-nceapă pentru fiecare
odată cu zburătăcirea gestului ireparabil;
ar trebui să ne restrângem la două-trei obiecte
de nelipsit şi la două-trei cărţi de nelipsit
iar celelalte să le vindem la telali, ca pe un lux
ce nu ni-l mai putem permite. Ar trebui
să ridicăm altar umil chinuitului 1
în imposibilitate de a deveni 2 altfel decât prin sciziparitate. Ar trebui...

Zic ar trebui şi mi se face frig.


POEM MUIAT ÎN SÂNGE

Poate că azi voi tatua un poem chiar pe pielea
încinsă, pe pielea ce face să sfârâie ploaia.
Dar fug
de darabana cuvintelor ploii - deşi
dă trupul să se prelingă, mintea să şovăie
în neînţelesul descânt din înalt.
Şi iar
aminte-mi aduc de decembrie
de pielea cea netedă zvântată abia:
în dulce, semeaţă pirogravură,
cum buzele mele tatuau un poem

- palpez nervii poemului, muşchii-odgoane,
făptura lui ageră-n pumn,
cu grijă nespusă, nu cumva, apăsându-l
prea tare, de sânge şuvoi să ţâşnească!


GESTUL EVEI

Eu nu ofer
decât ca să posed mai bine,
ci scopul nu-l cunosc
nici măcar eu.

În mâna mea întinsă
zvâcnesc cele o mie de răspântii
ca tot atâtea bice nemiloase
ce te împing, iubite, în istorie.

Bărbat – frumoasă teoremă - ,
ai fi rămas, făra de gestul meu,
acelaşi adormit sublim ce în neştire
râvnea la cosmica indiferenţă.

Scăpare nu mai ai. N-o să te cruţ,
negarea mea. Priveşte numai
cum se preling veninuri viitoare
pe rotunjimea unui măr.



OPINII CRITICE

“Poezia lui Mihai Cantuniari nu are valoare documentară. Poetul n-a lăsat să pătrundă în scrisul său aproape nimic din stilul de viaţă al epocii. (...)
Cele mai bune dintre versurile sale par scrise oricând şi oriunde, dar nu de oricine, ci de un om de bibliotecă, solitar şi abstras. Acest practicant al reveriei pe marginea cărţilor nu suferă de “orbire”, ca personajul lui Elias Canetti. El este, dimpotrivă, sensibil până la vulnerabilitate faţă de ceea ce se întâmplă în lume. “

Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane, p. 891.


BIBLIOGRAFIE

1. Versuri

“Poezii”, Buc., CR, 1977; “Ultramar”, Buc., Em., 1978; “Plante carnivore”, Buc., CR, 1980; “Nova”, Buc., Em., 1980; “Cavalerul cu mâna pe piept”, Buc., CR, 1984

2. Proză

“Bărbatul cu cele trei morţi ale sale” (vol. I din ciclul “Omul ca iarba”), Buc., Hum., 2007

Traduceri din: Mario Varga Llosa, “Războiul sfârşitului lumii” (1986), “Conversaţie la Catedrala” (1988), “Scrisori către un tânăr romancier” (2003) etc.; Cesar Vallejo, “Heralzii negri” (1979); Christos Yannaras, “Libertatea moralei” (2002) etc.